CD-ul Ilincăi Dumitrescu, printre cele mai bune 20 ale anului, în competiția de la New York

Într-un dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, în cadrul podcastului Avangarda, artista dezvăluie detalii din debutul ei la doar 15 ani la Radiodifuziunea Română, despre marile sale turnee, despre cum a dus muzica românească în cele mai importante săli ale lumii şi despre provocările de a rămâne fidel artei clasice într-o lume aflată în continuă schimbare. Un dialog despre factorul uman și dramele din spatele marilor simfonii, despre artă și sacrificiu, dar și despre cultură și altruism, cu una dintre cele mai mari pianiste ale lumii noastre culturale, Ilinca Dumitrescu.

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe pianista Ilinca Dumitrescu. Doamna Dumitrescu, îmi face mare plăcere că sunteți invitata mea.

Ilinca Dumitrescu: Îmi face mare plăcere. V-am urmărit de mai multă vreme, și în ziare, în presă, așa că mă bucur că suntem împreună astăzi.

I.V.: Mulțumesc. Avem și două dintre CD-urile pe care le-ați scos în timp, în colaborare cu Radio România.

I.D.: Cu Editura Casa Radio.

I.V.: Da, sunt niște concerte de Schumann, Liszt, Scriabi, Rahmaninov, iar acesta cu Dominico Scarlatti. Dintre favoriții dvs. Aveți un favorit atunci când sunteți la pian?

I.D.: Da, sigur, mai mulți compozitori, dar favoriții mei au fost întotdeauna Chopin și Sachumann, secolul XIX, și Scarlatti. Acest disc, pe care l-ați arătat, a fost făcut în 1985, când era tricentenarul Scarlatti, Bach și Hendel. Aceasta e o reeditare a acelui CD, care, mă rog, a fost ales un an după la New York, de juriul internațional al discului, printre cele mai bune 20 de discuri ale anului, dintre sutele de discuri. Aceasta a fost una dintre marile mele bucurii și reușite.

Cât contează implicarea culturală și artistică a părinților? Povestea Ilincăi Dumitrescu: „ai mei nu m-au forțat niciodată să studiez. Mi-a plăcut, m-am așezat singură la pian.”

I.V.: Am și o carte pe care vreau să o prezentăm, un volum de poezii apărut la GrafoArt, al mamei dvs., poeta Mariana Dumitrescu. Părinții dvs. au fost intelectuali, ați crescut într-o familie strălucită de intelectuali, poeta Mariana Dumitrescu, mama dvs., și tatăl dvs., Ion Dumitrescu, compozitor, Președintele Uniunii Compozitorilor.

I.D.: Un sfert de secol, 25 de ani.

I.V.: Cât a contat faptul că părinții dvs. au fost Mariana și Ion Dumitrescu, în opțiunile dvs. pentru cariera artistică?

I.D.: Cred că de la început, era clar ce o să fac. Am spus asta de multe ori, sunt mulți copii din familii de muzicieni sau artiști, care ar fi trebuit să urmeze această cale. Dar nu toți au avut dăruirea respectivă și nu toți au putut să muncească atâta. Pentru mine a fost de la început ceva foarte clar, aveam pian în casă, bineînțeles, ai mei nu m-au forțat niciodată să studiez. Mi-a plăcut, m-am așezat singură la pian.

Trădările din viața Ilincăi Dumitrescu. „Pianul nu m-a trădat niciodată.”

I.V.: Ați văzut pianul și v-ați împrietenit.

I.D.: Da, la câțiva ani. La cinci ani am început eu pianul.

I.V.: Primul prieten adevărat.

I.D.: E adevărat. Și toată viața nu m-a trădat. Poate o să mai vorbim despre trădători.

I.V.: Despre trădări.

I.D.: Trădări și trădători. Pianul nu m-a trădat niciodată. Mi-a plăcut că și Enescu spunea asta. Și în amintirile lui. Spunea că vioara a fost prietenul lui, prietenul din totdeauna. Și nu l-a părăsit. Nu l-a trădat. Asta e legat de mine și de pian. Deci a fost o opțiune foarte normală. Foarte naturală. Și nu am părăsit-o toată viața. Cânt la pian...

I.V.: A fost vreo trădare care v-a afectat?

I.D.: A, multe trădări, sigur că da. Multe, multe trădări. Dar nu din familia mea apropiată. Familia mea apropiată a fost foarte, foarte iubitoare și generoasă. Și au fost alături de mine cât au trăit ei. Și eu la fel am fost alături.

I.V.: Și care trădare v-a durut cel mai târziu?

I.D.: Prieteni. Prieteni. Și din familie. Din familia mai largă. Prieteni în ghilimele. Că acum nu-i mai pot numi prieteni. Deci aceasta este o trăsătură pe care eu n-o suport. Da. Minciuna, trădarea... În fine... Se îmbină.

Prietenii, puțini și rari în viața Ilincăi Dumitrescu: „Ajungi la această vârstă să te gândești cu cine ai rămas.”

I.V.: Prietenia cum ar arăta în viziunea Ilincăi Dumitrescu?

I.D.: Prieteni sunt foarte puțini. Prieteni sunt foarte puțini. Până la urmă ajungi, așa, la o vârstă. Eu, mă rog, nu mă consider la o vârstă foarte înaintată, dar ea este. Asta este.

I.V.: Nu, nu sunteți.

I.D.: Vă mulțumesc. Dar asta este. Ajungi la această vârstă să te gândești cu cine ai rămas. Din cei cu care ai defilat o viață întreagă. Și aceia sunt puțini. Din păcate, cei mai importanți și oameni care au fost într-adevăr cu tot sufletul alături de mine au fost mai în vârstă și nu mai sunt. Și nu mai sunt. Oameni extraordinari. Același lucru s-a întâmplat și cu familia mea. Care au avut prieteni mult mai în vârstă. De exemplu, maestrul Mihail Jora. Sigur, era profesorul și al tatălui meu și al mamei mele, dar, la un moment dat, a dispărut. Eu am fost ultima elevă, ultima discipolă.

Ilinca Dumitrescu, ultima elevă a lui Mihail Jora. Ce lucrări i-a dedicat compozitorul și de ce?

I.V.: Ați fost eleva lui Mihail Jora.

I.D.: Da, da, da. Și mi-a dedicat mai multe lucrări. Sonatina și Preludile pentru pian și cele două Caiete de poze și pozne. Am fost ultima lui elevă.

I.V.: Cum era Mihail Jora? Ce ați învățat de la el?

I.D.: Am învățat enorm. Am învățat enorm. Și nu numai muzică. Adică, vedeți, toată această generație de mari muzicieni care, după Enescu, imediat după Enescu, dar legați de Enescu, care au creat școala românească de secol XX de muzică românească, erau oameni cu o vastă cultură. Învățase în Europa. Mihail Jora învățase la Leipzig, pe urma la Paris. Erau oameni cu o educație, cum am spus, foarte strictă, foarte severă. Și ei au adus în România, în prima jumătate a secolului trecut, acest spirit de muzică europeană, de cultură foarte adâncă. Mihail Jora era un avangardist. Apropo de emisiunea dvs.

I.V.: De numele podcastului meu. Apropo de emisiunea.

I.D.: El era în anii 1920 un avangardist. La un moment dat, în anii 60, când la noi venise o avangarda nouă, complet bazată pe alte sisteme muzicale, considerau pe Jora și pe alții niște pășuniști. Lucru ridicol. Fiindcă maestru Jora, la începutul secolului XX, el era un avangardist. Venise de la Paris, împreună cu Marcel Mihalovici și cu Filip Lazar. Erau prieteni, fuseseră colegi. Și au adus la noi, în România, această muzică pur și simplu în sincronie perfectă cu ce se petrecea în lume. Asta e un lucru frumos.

Vezi mai jos podcastul integral: