Palma de pe scena politică pe care nu a văzut-o nimeni: Lecția prieteniei și rădăcinile nevindecate ale unui PSD care aleargă în cerc spre altă destinație

22,30%. Acesta este procentul pe care se bazează PSD când își exprimă puterea în negocierea cu PNL, USR, UDMR. Nu acceptă condiții de pe locurile trei sau patru, spunea un social-democrat, că ăsta-i circ. Adică de la PNL (14,28%) și USR (12,26%), căci AUR-ul de pe doi e, deodată, cu Simion out, opoziționist și nefrecventabil. ”Putem să stăm într-o opoziție constructivă” spunea un alt social-democrat, în vreme ce Sorin Grindeanu, cel care conduce interimar partidul, merge în ofensivă la Palatul Cotroceni, cu ”un set de măsuri”, deși vorbim despre consultări informale. La cât auzim în aceste zile despre cât de puternic este PSD-ul, dacă nu ne uităm pe procente, avem impresia că vorbim de 35%+.

Dar, când colo, iată că procentul de abia 22%, dat de puțin peste 2 milioane de votanți, nu este unul atât de confortabil încât să fii singurul cu pretenții în fața unui președinte votat de peste 6 millioane de români pe care tu, PSD, nu l-ai susținut. Ai așteptat să vezi cine iese și unde joci. Sorin Grindeanu trebuia să se retragă cu Marcel Ciolacu. Așa a fost gentlemen's agreement. Dar l-au împins pe scări pe președinte. A fost suficient.

Acum, cu Sorin Grindeanu în frunte, social-democrații au revenit jucători pe scena politică. Măcar așa se vor. Unele surse susțin că vor chiar să meargă cu propunere de premier la Cotroceni. Alții nici nu discută varianta să nu intre la guvernare, pe funcții. Săgeți din USR spun că PSD a lovit și a fugit. Unii îl trag de mânecă înapoi, la asumare. În acest context tulbure, pare, mai degrabă, că PSD de fapt își amenință partenerii când tot declară, pe diferite voci, că ei pot sta și-n Opoziție. Cu alte cuvinte: dacă nu dansați cum cântăm noi, pleacă lăutarii, descurcați-vă. 

PSD se învârte în cerc. Face aceeași greșeală o dată și încă o dată, și încă o dată, văzând cum pică, dar sperând ca de data asta să fie diferit. Unele voci, mai grele din partid, dar neascultate de rebelii care se cred îndeajuns de experimentați, au propus să vină oameni noi, dar nu ”tot noi”, să vină nume care, în teritoriu, au dovedit că se poate. Ei nu s-ar fi împăunat, ci s-au declarat onorați inclusiv că numele lor a apărut în această schemă, una în care ”greii” n-au vrut să-i vadă. Nici n-ar fi fost trădători. Dar, oricum, nu au avut loc. Marcel Ciolacu a învățat, cu această ocazie, încă o lecție a prieteniei- una care nu există. Mai primise una, de la Nicolae Ciucă. Dar aceasta pare a fi mai degrabă o palmă a realității pentru cel care a crezut în oamenii de lângă el. Sau de lângă scaunul lui, politically correct spus.